Este unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura noastra. Obiect al unei bogate literaturi critice, destinul lui Ilie Moromete ilustreaza o "tema fundamentala" (Timpul n-a mai avut rabdare. Marin Preda), care l-a preocupat indelung pe prozator: disparitia clasei taranesti. A interpreta evolutia sa din perspectiva "caracterului universal al experientei taranesti" (Marin Preda, Lumea taraneasca si generatiile ei in istorie) inseamna a-l situa intr-o tesatura mai complicata de determinari, categoric mai relevanta decat interpretarea pur factoriala.
Caracter puternic, natura complexa, inteligenta iesita din comun, Ilie Moromete (al carui prototip este Tudor Calarasu, tatal autorului) "simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile" (Eugen Simion). Comentatorii romanului au remarcat spiritul independent al personajului, ironia, darul de a descoperi dimensiunile inedite ale lucrurilor. Exista o lume in care personajul se lupta cu alde Tudor Balosu, Jupuitul sau Aristide ca sa-si achite datoriile, sa-si pastreze independenta materiala, dar si o alta lume, nevazuta, la care foarte putini au acces, in care darul sau de povestitor, calmul, perspicacitatea, omenia, il situeaza in centrul tuturor.
"Tatal - afirma autorul - avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau". Timpul interior, masura unei ecuatii alcatuite cu migala de Ilie Moromete, trebuia sa ramana multa vreme sursa de bucurii profunde, de aceea desfasoara un intreg arsenal de subtilitati si eschive (uneori de un efect sarcastic necrutator), ca presiunea evenimentelor sa nu-I tulbure.
Contemplarea lumii, acceptarea ei, "lupta pentru apararea vechilor bucuri?', aveau sa sfarseasca in momentul producerii unor lovituri imprevizibile. Pana atunci descoperise un cod existential care expedia intr-un plan secund fapte posibil de dominat, ca sa ramana seninatatea si, prin ea, puterea. Trama epica se axeaza, asadar, pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea foncierei pregatirea viitorului celor trei fii si al celor doua fiice, gasirea unei solutii pentru trimiterea lui Niculaie la scoala. Pastrarea neatinsa a lotului de pamant primit dupa razboi insemna libertate, independenta de actiune, o conditie a "vechilor bucuri?*: discutii prelungite in poiana fierariei lui Iocan, ceasurile de visare ciudata de pe stanoaga podistei, drumurile incarcate de mari sperante la munte, senzatia ca lumea nu-i poate determina in nici un fel reactiile, discutiile cu oameni inteligenti cum era Cocosila etc. Atacurile decisive vor veni din interiorul familiei (fuga lui Achim, Nila si Paraschiv cu caii si oile, neintelegerile cu Catrina, convingerea ca trebuie sa-l trimita pe Niculaie la scoala) si il inconjoara treptat cu imense teritorii ale singuratatii, il izoleaza, fiindca jocul lui nu este inteles.
Catrina nu-i intelege suceala, calmul ("Esti mort dupa sedere si tutun"), Guica il crede un spoliator, iar la instigarea ei, cei trei baieti din prima casatorie, un tata nedrept. Darurile firii sale deosebite gasesc apreciere in ochii prietenilor din fieraria lui Iocan, cu care discuta politica, dar si ai primarului Aristide, de la care e nevoit sa se imprumute cu bani. Bucuria libertatii interioare, a spiritului insetat de contemplare, nu trebuie atinsa de indivizi ca Jupuitul (cel cu foncierea), Aristide sau Tudor Balosu, ci sa se reverse in spiritele celor ca Dumitru lui Nae sau Cocosila, Tugurlan. Fata de primii, arata o permanenta circumspectie, pentru a evita capcanele, ca sa biruie inteligenta in fata asaltului prostiei si patimii posesiunii, un joc complicat pana la epuizarea "victimei" in panza nuantelor, a fineturilor psihologice (celebrele scene cm foncierea, Tudor Balosu, cu seful de post). Cand insa un nevoias ca Tugurlan ii cere un imprumut, subtilitatile sunt lasate la o parte pentru a nu-l jigni.
Ilie Moromete exercita asupra celor din jur fascinatie, marturisita, o terapeutica de tip aparte, prin magia cuvantului. intors dintr-o calatorie la munte, unde fusese sa vanda porumb, povesteste, cu inflexiuni neobisnuite si o regizare neasteptata a efectelor, ce s-a intamplat (v. si Patan-ghel, in povestirea O adunare linistita). Nu castigul il urmarea {"In sfarsit, fie si comert, dar sa fim intelesi ca nu asta este scopuF), ci altceva, un lucru neinteles de cei trei fii care "au inceput sa murmure ca a omorat caii si caruta de pomana si ca si-a batut joc de munca lor". Si cu acest prilej exista un limbaj aparte, un metalimbaj, in care evenimentele propriei existente iau alte dimensiuni. Interesanta, asadar, opinia lui Eugen Simion, care vede in Ilie Moromete "un narator simbolic". "Naratorul simbolic" nu este altceva decat naratorul mitic, a carui ceremonie creeaza iluzia initiatica a intamplarilor exemplare, care nu vin de oriunde si trec spre oriunde, ci ordoneaza lumea, ii dau coerenta, o fac accesibila. Strategia oralitatii, de alt tip decat la Creanga sau Sadoveanu, accentueaza subtextul persuasiunii.
Cuvintele fac lumina in cele mai incurcate ganduri: "avea uneori obiceiul - semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas -de a se retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi singur". Cand l-a intrebat cineva de ce vorbeste singur, a raspuns ca "asta e din pricina ca n-are cu cine discuta, cu sensul ca nimeni nu merita sa-i asculte gandurile". Interlocutorul imaginar, interlocutorul ideal, are putinta sa se identifice cu fiinta secreta a personajului. Limbajul intretine iluzia perpetuarii unui timp benefic. Nu numai flacaii il parasesc pe Moromete, ci si aceasta iluzie si, o data cu ea, timpul al carui stapan parea ca este. Registrul notatiilor se schimba. La inceput ele insista asupra linistii: "spuse linistit, vorbi la fel de incet", "glasul lui picura linistit si incet", "vorbise pana acum incet si linistit", "intreba, cu glasul dinainte. incet si linistit", pentru ca apoi sa se strecoare in inflexiuni tulburarea ("glasul lui devine turbure si insingurat"). Tulburarea era semn ca "lupta pentru apararea vechilor lui bucurii se sfarsea". Sentimentul de vinovatie se iveste cand Niculaie ia premiul intai si se intensifica dupa fuga baietilor, ceea ce va da nastere unei crize, relevata intr-o pagina de adanca analiza psihologica. "Pentru intaia oara Moromete nu putea scapa de un sentiment de vinovatie care isi scotea capul ori de cate ori se uita si vedea ochii mari si aprinsi si chipul galben-negru al baiatului".
Este inceputul. Sentimentul vinovatiei da profunzime morala, dar constituie un avertisment. O scena, posibil de comparat cu una similara din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, ni-l infatiseaza pe Moromete la hotarul lotului in momentul crizei. Lumea este judecata cu asprime fiindca i-a indepartat copiii. Traieste un moment al revelatiei: "Nu era vinovat, far daca totusi gresise undeva, daca crezuse cu prea multa seninatate in pacea si armonia lumii, nu singuratatea lui era de vina, ci lumea". Lumea favoriza fiinte telurice ca Achim, Nila, Paraschiv, pregatea seisme teribile. De pe stanoaga, de pe prispa, va privi un om lucid, avertizat, care se va mira ca, o data cu el, nu s-au trezit si cei care trec si-i dau buna ziua: "in loc sa se opreasca in loc, sa se trezeasca si sa se inspaimante, (taranul) trecea pe drum linistit si increzator si dadea buna ziua". Evident, acum nu mai credea ca "sperantele sunt bucurii adevarate". Celebrei fraze de inceput: "in Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul era foarte rabdator cu oamenii' ii raspunde propozitia din final, ca o sentinta: "Timpul nu mai avea rabdare".
Drama lui Ilie Moromete anunta drama colectivitatii din care face parte si pune sub semnul intrebarii structurile care au generat-o. Timpul interior se converteste in istorie, drum ireversibil. Dar nu numai atat. Aria trebuie extinsa spre meditatia asupra unui context istoric esential, Moromete ilustrand un anumit tip de personalitate umana in lupta cu vitregiile istoriei, in confruntare cu una din cele mai grave probleme care s-au pus vreodata satului: disparitia civilizatiei rurale traditionale.
"Ciudatul dar (de a vedea lucruri deosebite - n.n.,) tine pe Moromete si pe prietenii sai la suprafata vietii sociale, straini de patimi degradante, neinrobiti de marele mecanism al istoriei. Acesta continua totusi sa se manifeste si Morometii este in buna parte si romanul istoriei care incercuieste viclean individul si-i conditioneaza viata interioara" (Eugen Simion). "Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine, intai, dintr-un simt inalt al paternitatii ranite. Nu faptul de a-si pierde o parte din lot il intuneca, ci ideea de a-si pierde fiii si linistea care-l face sa priveasca existenta ca un spectacol superior. Lipseste din meditatia lui disperarea joasa" (idem).
Volumul al doilea debuteaza ex abrupto, situandu-l in centrul atentiei pe Ilie Moromete, cum era si de asteptat, pentru ca, pe masura ce evenimentele se deruleaza, sa apara tot mai rar in prim-plan. Interesul naratorului se orienteaza spre problemele colectivitatii, ale carei destine sunt in fierbere. Suntem in anii '50, cand in viata satului au loc "evenimente pline de viclenie" si satul lui Moromete - Silistea Gumesti - pare "o groapa Jara fund din care nu mai incetau sa iasa atatia necunoscuti''. Moromete intelege, cu spiritul sau foarte patrunzator, ce se intampla, poate si mai bine chiar decat protagonistii intamplarilor, alde Isosica, Mantarosie, Plotoaga, Bila, Fantana sau, uneori, decat Niculaie, ajuns activist.
Faptul cel mai neasteptat pentru el este ca "nu mai avea in spate o familie in care cuvintele si gesturile lui sa fie incarcate cu intelesuri". De aici trebuie sa pornim pentru a sesiza momentele esentiale prin care se reveleaza firea sa noua. Fraza de inceput, edificatoare, ne anunta ca "dupa fuga baietilor, Moromete, schimbandu-si firea, nu mai vazu nici cum cei care il dusmaneau sau stateau cu ochii pe el. se potolira sau il uitara; - nu se intampla inca nimic in sat () totusi oamenii se facura parca mai mici'. O incercare de readucere acasa a celor fugiti atrage ura neimpacata a Catrinei, care, la un moment dat, va fugi la Alboaica, fata ei din prima casatorie.
Moromete nu mai este un punct de reper pentru ceilalti, iar discutiile din pridvor cu noii sai prieteni (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii si Giugudel) nu au substanta celor din poiana fierariei lui Iocan. Moromete isi traieste cu demnitate singuratatea, strafulgerata de intrebari obsedante catre Niculaie despre mersul vremurilor. Niculaie si Ilinca raman langa el, dar se pare ca nu exista comunicare intre el si ei decat in limite foarte vagi. Ar fi foarte interesant sa urmarim etapele demitizarii personajului si, apoi, reintegrarii lui in structurile existentiale fata de care se raporteaza.
Niculaie il caracterizeaza foarte bine: "credea ca el e centrul universului si cum le aranjeaza el asa e bine, toata lumea trebuie sa-l asculte". Cand Catrina se intoarce, dupa ce Moromete o alungase de acasa si isi regizase moartea, vocea lui, de care se leaga atatea conotatii in primul volum, "nu mai avea demult puterea sa faca frica'''. Nu mai are de platit fonciire, dar raman cotele, si "comedia uimirii totale" nu mai merge, asista impasibil cum cei cu cotele ii iau porumbul fara sa il intrebe, neatenti la fineturile de spirit pe care le-ar fi putut desfasura. "Avea aerul ca daca ar vorbi ar strica totul noteaza autorul. Ironia lui Moromete ramane la fel de expresiva, semn al unui spirit treaz si al unor intuitii neasteptate. Indivizi ca Bila si Gae sunt prada usoara pentru mintile agere ale "liberalilor" din pridvor, care descopera in comportamentul lor acele situatii ce denota versatilitate, supusenie, ba chiar prostie.
Moromete incearca sa plaseze schimbarile din viata satului in "schimbarea vesnica a lumica dar parca nu iese ceva. Dovada luciditatii sale o constituie atitudinea in evenimentele de la arie, cand inabiiitatea sau reaua-vointa a unor activisti ca Isosica sau Plotoaga (unul secretar de partid si celalalt presedinte al Sfatului) produc tulburari in randul taranilor.
Moromete pastreaza distanta intre el si lume, dar aceasta ii conditioneaza tot mai mult felul de a fi. Dupa o scena antologica, de o mare finete a analizei psihologice, o pagina dintre cele mai profunde (prin monologul interior), in care se invalmasesc impresii, gesturi, replici, dominate cu calm de Moromete, personajul nu mai apare decat in relatarile celorlalti (Ilinca, la moartea lui Moromete)."Prizonier parca jara scapare al elementelor si al lui insusi"', a inteles ca independenta spiritului constituie cheia libertatii umane, a demnitatii sale si in acest sens trebuie receptate cuvintele spuse pe patul de moarte, cu o mandrie nedisimulata: "Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!"
