AVIZUHA - Volum de povestiri de Eusebiu Camilar, Bucuresti, . Prozele lui, mai ales citeva dintre ele, sint mai bine conturate in viziunea lor cu nuante apocaliptice, in tragismul lor, decit tot ce va scrie Eusebiu Camilar mai tirziu.
Exista o unitate semantica de adincime la nivelul presentimentelor, al temerilor si spaimelor, al cautarilor. Personajele sint prinse intr-o derula existentiala, minate de nelinisti neprecizate.
Punctul de pornire se afla in Mihail Sadoveanu, doar ca satul lui Eusebiu Camilar se situeaza dincolo de intelepciune si seninatate; e mai elementar si mai instinctual si, de asemeni, mai trist.
Una dintre povestirile cele mai originale, care da volumului titlul sau, Avizuha, datata septembrie 1938, transmite celorlalte proze tensiunile si trairile ei; ea le orienteaza chiar viziunea. Subiectul in sine - povestea unei fete pripasite intr-un sat pe timpul razboiului si al holerei - are o trama epica redusa, evocind istoria unei instrainari, a unei suferinte. Avizuha soseste cautindu-si tatal si afla ca a murit tocmai aici. Va ramine in sat, ca fiinta dezradacinata si dezorientata. Numele acesta, care nu-i al ei, ci al unui demon feminin, ii indica damnarea; e respinsa, ca si eroul narator al povestirii Belzebuth.
Asemenea oameni nu sint rai: rautatea tine de cei care nu vor sa-i inteleaga si nici sa-i ierte de o vina necunoscuta. Eusebiu Camilar evoca mai degraba, nu povesteste, oprindu-se doar la citeva momente alese parca la intimplare, episodice, dintr-un univers unde legendele si superstitiile se rasfring periculos asupra oamenilor. In Michidufa (istoria baiatului condamnat la moarte, care varsa singe), un tablou tipic e cel in care una dintre surori - intr-un gest simbolic - toarna singele din strachina intr-un pahar si privind prin el, constata ca toata lumea a devenit rosie. Cruzimea se invecineaza cu inocenta intr-un mod ambiguu, nu lipsit de poezie. Exista in prozele acestea mai degraba lipsite de conturul Ferm il faptelor - singurele ce pot da implinire de sine personajelor - o pornire elementara si nedefinita si un fel de forta de atractie. Lumea lui Eusebiu Camilar apare ca primitiva, mereu intre teama de a trai si teama de a muri, o teama care ea insasi se schimba in fascinatie, o fascinatie ambigua, la hotarul dintre viata si moarte, in personaje ezitind subconstient in fata unor optiuni pentru care se decid Iara sa stie cum si Iara sa acorde vreo importanta acestui fapt.
Ele se refugiaza in copilarie, dar descopera ca nu pot scapa de nefericire. Suferinta e permanenta, exista in toti, la orice virsta. Autorul nu insista asupra momentelor biografiei, nu le dezvolta, supu-nindu-se unei curgeri parca la voia intimplarii. Daca s-ar opri asupra unuia sau altuia dintre ele, ar trebui ca personajele sa ajunga sa ia decizii, sa joace o sansa sau alta. Ar trebui, in acelasi timp, ca autorul sa lase istoria sa patrunda in lumea aceasta inchisa: nu istoria marunta, locala, ci cea mare, globala, cu evenimentele si, mai ales, cu rezonanta lor.
Proza lui Eusebiu Camilar se arata insa retractila, ezitind intre a fi si a nu fi. Satul lui Eusebiu Camilar traieste sub domnia semnelor rau prevestitoare. Semnele bune sint rare si nesigure, Cine este de exemplu acel propovaduitor care a trecut prin sat dind oamenilor Biblii si care a adus si ploaia? Manai isi bate fiica si o trimite in cautarea lui; cind acesta se intoarce, el si-a pierdut aura, devenind un om obisnuit. Torul se incheie cu casatoria fiicei cu strainul. Autorul lasa in suspensie toate intrebarile lui Manai, deplasind accentul pe viata asa cum este ea. Oamenii se afla in miscare, mai ales una interioara, a nelinistii neprecizate, alta, exterioara, a bejeniei din pricina unui razboi nenumit.
Suferinta e, tocmai de aceea, realitate omniprezenta, iar cartile apocrife, ca Visul Maicii Domnului, nu fac decit sa proiecteze spaimele anceslrale asupra vietii fruste si mizere, sa-i sporeasca dezorientarea. Finalul Avizultai si al Secetei e (aproape paradoxal) fericit. Iubirea e instinctuala, dar nu-i viciaza pe cei buni (adica pe cei care sufera). Instinctul are, insa, si o latura bestiala. Eusebiu Camilar aseaza in centrul prozelor sale copilul. Cind copilul intra in aceasta lume, ea devine autentica.
Opera se elibereaza de conditionarile povestirii clasice, miseindu-se, intr-un fel, de la un eveniment la altul, dar se pierde ca intr-un hatis; de aceea, intamplarile nu mai sint totdeauna semnificative. "Realismul negru" despre care amintea G. Calinescu e o cablate, dar, in perspectiva devenirii autorului, si o piedica.
| EDITII: Avizuha - Turmele. Curdun. Avizuha. Valea hotilor, Bucuresti, 1971, |
