GESTIUNEA FISCALA A INTREPRINDERII - referat
GESTIUNEA FISCALA A INTREPRINDERII
1.Definitia si obiectivele gestiunii fiscale
Complexitatea raporturilor dintre întreprindere si partenerii
sai, pe de o parte, si necesitatea îmbunatatirii performantelor
proprii, pe de alta parte, pot conduce la abordarea distincta a
diferitelor aspecte ale gestiunii întreprinderii si la desprinderea
unor componente mai putin traditionale ale acestei gestiuni. Existenta
si functionarea unitatii patrimoniale se desfasoara într-un
mediu în care statul, prin institutiile sale fiscale, îsi
face simtita prezenta în mod pregnant, având pretentii
mari si obligând întreprinderea la un slalom neîncetat
si din ce în ce mai complicat printre legi, hotarâri,
regulamente, ordine, circulare emise, publicate, abrogate integral
sau partial, republicate, adaugite, revizuite, redefinite, suspendate
etc. Apar astfel numeroase situatii în care deciziile de afaceri
sunt puternic influentate de consecintele fiscale. În aceste
conditii, la unitatile de o anumita talie, gestionarea laturilor
fiscale ale activitatilor curente sau mai putin curente face necesara,
uneori, delimitarea gestiunii fiscale ca o componenta distincta
a gestiunii întreprinderii.”Se recunoaste necesitatea
unei getiuni financiare bune, a unei gestiuni comerciale bune, a
unei gestiuni sociale bune; ele conditioneaza dezvoltarea, uneori
chiar supravietuirea întreprinderii. Dimpotriva, ne îndoim
adeseori de faptul ca ar putea exista o buna gestiune fiscala; unii
o resping – în numele fatalismului fiscal, altii o confunda
cu evaziune fiscala; cei mai avizati însa o practica: ei nu
sunt nici fatalisti, nici evazionisti, ci pur si simplu buni administratori.”
Reglementarile de natura fiscala, financia
ra, comerciala ofera adeseori
posibilitatea utilizarii mai multor metode pentru tratarea aceleiasi
probleme. Consecintele acestor variante sunt diferite si, în
analiza impactului lor asupra situatiei întreprinderii, nu
se pot face abstractie de instrumentele gestiunii fiscale.
Fiscalitatea îmbraca un dublu aspect pentru agentul economic.
Pe de o parte, ea se concretizeaza în prelevari obligatorii
catre stat, cu influenta asupra trezoreriei întreprinderii.
Acest aspect da continut notiunii de sarcina fiscala. Pe de alta
parte, întreprinderea poate folosi si în interesul ei
principiile si metodele fiscale. Astfel, în activitatile de
exploatare financiara sau de investitii ale întreprinderii
se pot folosi metode si tehnici ale caror incidente fiscale ofera,
în mod mai mult sau mai putin evident, avantaje concretizate,
de cele mai multe ori, într-o situatie de trezorerie mai favorabila.”
A administra impozitele înseamna, în primul rând,
acceptarea faptului ca aceste impozite, chiar daca sunt o obligatie
inconturnabila a întreprinderii, pot fi utilizate în
interesul ei, prin transformarea lor într-o variabila activa
de strategie.”
Gestiunea fiscala nu are în vedere numai cadrul national,
ci se extinde si la relatiile întreprinderii cu alte tari.
Se iau în considerare posibilitatile de optimizare a fluxurilor
de trezorerie în conditiile unor montaje financiare, comerciale
si fiscale internationale. Relatiile tot mai extinse ale unei tari
cu altele impun cunoasterea si folosirea de mecanisme fiscale diferite.
De asemenea, interesul usor de înteles al fiecarui întreprizator
de a ceda autoritatilor statale cât mai putin din veniturile
realizate incita la localizarea optima a profiturilor, pe baza unei
adevarate stradegii fiscale internationale.
Trebuie precizat si faptul ca a gestiona impozitele si taxele, în
sensul optimizarii nivelului lor, nu înseamna încalcarea
legii. Printr-o gestiune fiscala corecta si argumentata se pot evita
neplacerile evaziunii fiscale sau ale fraudei fiscale. În
urma verificarii de catre administratia fiscala a corectitudinii
cu care întreprinderea întelege sa-si onoreze obligatiile
fata de stat, se pot evidentia uneori , si actiuni al caror caracter
poate fi considerat anormal.În literatura de specialitate
se defineste, în acest sens, “actul anormal de gestiune”
ca fiind o decizie contrara intereselor întreprinderii, adica
nu comporta nici o contrapartida pentru aceasta. Astfel, o actiune
este considerata normala daca se concretizeaza într-o contrapartida
pentru întreprindere. Aprecierea normalitatii unui act de
gestiune poate fi însa destul de subiectiva si se face mai
degraba la nivel economic decât la nivel juridic. Aparenta
juridica a unei actiuni poate fi ireprosabila, în timp ce
continutul ei economic o poate recomanda ca fiind anormala. Chiar
daca, în principiu, administratia fiscala nu are motive sa
judece gestiunea interna a întreprinderii sau calitatea rezultatelor
acesteia, unele situatii ar putea fi considerate ca anormale:
· Cheltuieli nejustificate in principiu (cele care nu au
nici o legatura cu interesul întreprinderii);
· Cheltuieli a caror marime este exagerata (care se concretizeaza,
în general, în avantaje acordate administratorilor sau
asociatilor societatii);
· Renuntarea la unele venituri fara contrapartida sau fara
justificare (abandonuri de creante, avansuri fara dobânzi);
· Transferul sarcinii fiscale catre alti contribuabili;
· Interpretarea mai “larga” a unor principii
contabile (precum independenta exercitiilor).
În România, astfel de acte, carora înca nu li
se poate reprosa caracterul anormal, s-ar putea identifica în:
· Achizitia de catre întreprinzator a unor autoturisme
de folosinta personala, dar care sunt înregistrate în
contabilitatea întreprinderii; se obtin avantaje fiscale evidente:
deducerea taxei pe valoarea adaugata din factura furnizorului (aceasta
taxa s-ar suporta integral de catre întreprinzator, daca achizitia
s-ar face în nume propriu) si deducerea din venituri a unei
amortizari suplimentare care diminueaza profitul impozabil;
· Avansurile acordate între întreprinderi, care
pot constitui adevarate credite inter-întreprinderi, nepurtatoare
de dobânzi;
· Abandonurile de creante în cadrul grupurilor.
În unele astfel de situatii, controlul fiscal poate oferi
informatii utile nu numai scopurilor proprii, ci si, de exemplu,
investitorilor sau chiar administratorilor unei firme, în
legatura cu eficienta cu care s-au luat decizii sau s-au derulat
operatiuni în firma respectiva.
Exista cel putin doua criterii de apreciere a calitatii actiunilor
si deciziilor luate în cadrul gestiunii fiscale a întreprinderii:
eficienta, atunci când castigul realizat (concretizat, în
general, într-o situatie de trezorerie mai favorabila) este
evident si confirmarea de catre administratia fiscala a conformitatii
cu regulile a masurilor luate.
Întreprinderea îsi asuma un „risc fiscal”
iar organele de control accepta si recunosc o anumita abilitate
în raport cu reglementarile de natura fiscala. Însa,
atunci când în urma controlului administratia constata
erori, întreprinderea este obligata sa le corecteze sau sa
dovedeasca faptul ca interpretarea pe care a dat-o normei legale
este buna. Eroarea contabila apare în urma unei omisiuni sau
a unei inexacitati provenind dintr-o apreciere obiectiva a faptelor
(eroare de drept) de catre un contribuabil de buna credinta. Spre
deosebire de erorile contabile, deciziile de gestiune incorecte
apar atunci când contribuabilul este pus în situatia
de alege dintre mai multe solutii posibile si opteaza pentru una
neconforma cu reglementarile fiscale (de exemplu folosirea amortizarii
degresive cu influenta uzurii morale pentru un mijloc fix cu o durata
normala de functionare mai mica de cinci ani). Este clar ca decizia
incorecta va genera, atunci când este cunoscuta, o rectificare,
la initiativa fiscului sau chiar a întreprinderii însasi.
În concluzie, gestiunea fiscala a întreprinderii consta
în administrarea laturii fiscale a acestei unitati patrimoniale,
astfel încât sa se asigure respectarea reglementarilor
cu caracter fiscal si, prin deciziile si actiunile întreprinderii,
sa se optimizeze nivelul sarcinii fiscale – de regula, în
sensul reducerii acesteia – în conditiile în care
câstigul astfel realizat justifica eforturile depuse.
Am amintit ca, în cadrul legal creat de autoritatea publica,
întreprinderea are posibilitatea ca, pentru tratarea unei
probleme, sa aleaga dintre mai multe metode si tehnici ale caror
incidente fiscale sunt diferite. Am remarcat, de asemenea, ca gestiunea
fiscala îsi propune optimizarea sarcinii fiscale în
conditii de eficienta si în cadrul mai larg al gestiunii globale
a întreprinderii. Optiunile în materie fiscala la nivelul
agentului economic au, însa, si limite. Mai întâi,
se pune problema limitelor juridice, pentru a nu se aluneca în
evaziune fiscala. Trebuie sa se tina seama, apoi, de o limita de
oportunitate care deriva din politica generala a întreprinderii
confruntata cu anumite obiective strategice. Se întâmpla,
uneori, ca cea mai buna alegere fiscala sa nu fie, în mod
obligatoriu, cea mai buna solutie pentru întreprindere din
punctul de vedere al stradegiei sale de dezvoltare. Unele optiuni
fiscale pot sa contravina obiectivelor pe termen lung privind imperativele
de finantare sau de mobilitate a capitalului; scaderea profitului
prin tehnici fiscale poate reduce încrederea investitorilor,
diminuând interesul acestora si deteriorând imaginea
întreprinderii pe piata financiara. De asemenea, chiar într-un
mediu în care piata financiara nu are un rol prea important
(cum e cazul României) exista situatii în care „executivul”
întreprinderii (consiliul de administratie sau echipa de
manageri)
au interes ca, prin metode si optiuni de orice natura (inclusiv
contabile si fiscale) sa se ajunga la un profit declarat cât
mai mare. Acest comportament se poate explica prin aceea ca pozitia
conducerii si remunerarea membrilor acestei echipe sunt adeseori
legate de performantele în termeni de profit realizate de
întreprindere într-o perioada data.
Tinând cont de definitia data gestiunii fiscale si de limitele
precizate mai sus, putem pune în evidenta urmatoarele obiective
ale gestiuni fiscale:
1. diminuarea sarcinii fiscale, ca marime absoluta si ca pondere
în cifra de afaceri;
2. amânarea în timp a sarcinii fiscale;
3. folosirea variabilei fiscale în scopul regularizarii în
timp a nivelului profitului inregistrat de întreprindere;
4. asigurarea îndeplinirii obligatiilor fiscale ale intreprinderii
cu un cost cît mai redus si cu minimizarea riscului fiscal.
Pentru realizarea fiecaruia din aceste obiective, întreprinderea
va adopta politici fiscale corespunzatoare.
Diminuarea sarcinii fiscale presupune de regula diminuarea profitului
impozabil, deoarece posibilitatile de influentare a altor componente
ale sarcinii fiscale sunt destul de limitate. Acest obiectiv se
poate realiza prin utilizarea unor metode de evaluare, prin localizarea
optima a profitului sau prin operatiuni de restructurare care sa
implice mai multe întreprinderi.
Amânarea în timp a sarcinii fiscale este obiectivul
care ofera cele mai multe posibilitati de realizare. În conditii
de inflatie, importanta acestuia creste prin influenta favorabila
pe care o are asupra situtiei de trezorerie.
Nu întodeauna interesul întreprinderii este satisfacut
prin diminuarea sau amânarea în timp a sarcinii fiscale.Apar
situatii în care ete preferabil sa se declare, în conturile
anuale, profituri mai mari decât cele efectiv realizate în
exercitiul de referinta, fie pentru a asigura un nivel relativ constant
al acestor profituri de la un an la altul, fie pentru a le transfera
în teritorii fiscale mai generoase, fie din considerente de
natura financiara, comerciala, de imagine.
În toate aceste situatii se pot folosi cu succes si instrumentele
fiscale. Uneori chiar, unele componente ale stradegiei întreprinderii
nu au sens decât în contextul avantajului fiscal pe
care îl ofera (leasing-ul fiscal, constituirea de filiale
în paradisuri fiscale).
Putem aprecia ca realizarea efectiva a obiectivelor gestiunii fiscale
are loc prin politica fiscala a întreprinderii, ca maniera
concreta de utilizare a instrumentelor si tehnicilor specifice.
Astfel, politicile fiscale pentru care opteaza întreprinderea
în scopul diminuarii sarciniii fiscale, la acest nivel, se
pot referi la localizarea optima a profiturilor, finantarea imobilizarilor
prin leasing, operatiuni de restructurare.
2.Relatia contabilitate – fiscalitae
Aparitia impozitelor în sarcina întreprinderilor a
fost generata de nevoile de bani ale statului si a generat, la rândul
ei, necesitatea introducerii unor criterii cât mai riguroase
pentru stabilirea bazei de impunere. Astfel, a fost lansata contabilitatii
o noua comanda sociala. Prin bilant si contul de profit si pierdere
contabilitatea este în masura sa prezinte „toate cantitatile
patrimoniale producatoare de venit ca si toate veniturile produse.”
Apare astfel un nou utilizator al informatiei contabile si contabilitatea
trebuie sa-si adapteze, într-o anumita masura, instrumentele
de lucru astfel încât sa raspunda acestor noi cerinte.
Este nevoie ca partile care intervin în calculul si prelevarea
impozitului „sa aiba cunostinte bune despre contabilitate,
drept si politica economica pentru rezolvarea cazurilor nenumarate
la care nu este de ajuns aprecierea agentului impunator sau chestiunea
de fapt, judecata prin criteriul unui functionar zelos sau al unui
contribuabil perspicace.”
Contabilitatea reprezinta o sursa privilegiata de informatii pentru
organele fiscale, majoritatea obligatiilor fiscale fiind stabilite
pe baza datelor din contabilitate. S-a încercat si se încearca,
de multe ori, sa se stabileasca o relatie de ordine între
fiscalitate si contabilitate, adica sa se precizeze cine influenteaza
mai mult pe cine. Se pot identifica, din luarile de pozitie ale
diferitilor autori români si straini, urmatoarele scenarii:
- contabilitatea este influentata de fiscalitate, cu diferite grade
de interventie;
- contabilitatea este independenta de contabilitate (cele doua sunt
„deconectate”);
- contabilitatea influenteaza fiscalitatea.
În toate cazurile un lucru este cert: exista o interdependenta
între contabilitate si fiscalitate. Dealtfel, se apreciaza
ca aceasta interdependenta este hotarâtoare în gestiunea
fiscala a întreprinderii, chiar în conditiile incompatibilitatii
unor reguli din cele doua laturi ale gestiunii întreprinderii.
Daca privim contabiliataea ca pe un instrument destinat obtinerii
de informatii pure si obiective, atunci putem accepta ca interventia
fiscalitatii în producerile contabile este inacceptabila.
Fiscul ar trebui sa accepte fara împotrivire „realitatea”
contabila în ceea ce priveste stabilirea sarcinilor fiscale
ale întreprinderii.
Se invoca adeseori faptul ca se impune contabilitatii supunerea
fata de fiscalitate în tari precum Franta sau România
ori Germania. Afirmatia poate fi sustinuta, dar trebuie nuantata.
Astfel, daca se accepta ideea ca dreptul fiscal este autonom în
raport cu cel contabil, atunci, analizând relatia dintre cele
doua ramuri ale dreptului, ajungem la concluzia ca de fapt dreptul
contabil impune dreptului fiscal mai multe reguli decât acesta
din urma celui dintâi. Bineînteles ca situatia trebuie
nuantata de la tara la tara si, în cazul particular în
care normele specifice celor doua ramuri sunt elaborate de acelasi
organism (cum ar fi Ministerul Finantelor din România), interdependenta
este si mai strânsa, facând ca influentele fiscului
asupra contabilitatii sa para si mai evidente, uneori chiar intolerabile.
Influentele contabilitatii asupra dreptului fiscal se explica destul
de simplu, asa cum am vazut la începutul acestui paragraf,
prin aceea ca, pentru masurarea materiei impozabile, fiscul a fost
nevoit sa gaseasca reguli de evaluare, de delimitare în timp,
de amortizare. Ar fi fost inutila crearea de reguli proprii, în
conditiile în care contabilitatea dispunea deja de proceduri
consacrate si folosite cu succes în obtinerea de informatii
destinate tertilor. Astfel, în unele tari, mai ales cele influentate
de modelul german, un principiu fundamental este ca regulile si
principiile contabile se impun în stabilirea rezultatului
fiscal; fiscul îsi rezerva totusi calitatea de a impune punctual
unele tratamente fiscale diferite de regulile contabile (aceasta
vizeaza mai ales situatiile în care contribuabilii ar fi tentati
sa manipuleze rezultatul contabil astfel încât sa plateasca
mai putin impozit). Acest principiu este numit principiul congruentei
între contabilitate si fiscalitate si are ca obiectiv crearea
cadrului necesar pentru ca operatiunile întreprinderii sa
fie tratate în acelasi fel în contabilitate si în
fiscalitate, în vederea simplificarii sarcinii administratiei
fiscale, pe de o parte, si a usurarii sarcinii întreprinderii
la întocmirea declaratiilor fiscale. Principiul citat înseamna
concret ca:
- regulile de contabilizare si evaluare aplicate în contabilitate
sunt obligatorii si din punct de vedere fiscal;
- exista totusi reguli fiscale specifice pentru unele elemente;
- avantajele fiscale de natura amortizarior derogatorii sau rezervelor
scutite de impozit sunt acordate cu conditia înregistrarii
lor în contabilitate.
Politici fiscale ale intreprinderii
