Decolonizarea
In 1914, imperiile europene din Asia si Africa erau puternice, iar administratorii imperiali erau siguri ca fac o treaba buna aducand civilizatia in randul popoarelor pe care le stapaneau. In Imperiul Britanic, controlul exercitat de ,,tara mama'' a fost inlocuit cu autoguvernarea proprie-o implicare mai mare sau mai mica in dirijarea propriilor afaceri - in comunitati in care colonistii albi se aflau in majoritate. Dintre acestea, Canada, Africa de Sud, Australia si Noua Zeelanda devenisera deja cunoscute sub numele de dominioane, ceea ce insemna ca acestea sunt parteneri independenti in cadrul imperiului.
Dupa Primul Razboi Mondial, coloniile Germaniei si Turciei, care fusesera infrante au fost impartite intre aliati, insa nu au devenit posesiuni absolute. In schimb acestea au devenit tutele ale Ligii Natiunilor. Dupa ce le-a facut unele promisiuni arabilor in timpul razboiului, Marea Britanie a infiintat regatele Irak-ului si Transiordanului, iar in 1932, Irak-ul a ignorat suveranitatea britanica si a devenit independent. De asemenea, Marea Britanie a promis ca va crea o ,,Casa Nationala'' pentru evrei, dar in curand a intampinat dificultati in indeplinirea obligatiilor fata de arabi si evrei.
O si mai grava consecinta asupra imperiului s-a produs dupa al doilea razboi mondial, in special in Orientul Mijlociu si Asia. Suveranitatea coloniala fusese sfidata in multe zone, iar imperiile coloniale, epuizate in urma razboiului, li se parea imposibil sa o ia de la capat. Franta a abandonat Libia si Siria, colonia libiana a Italiei, care fusese infranta, a devenit regat independent, la fel ca si Iordanul, iar in Palestina, Mare Brianie a renuntat pur si simplu la mandat, retragandu-se in 1948, lasand Natiunile Unite sa se confrunte cu problema arabilor si evreilor.
In Asia, victoriile japonezilor au umbrit imaginea superioritatii europene. Un episod dramatic a fost predarea celor 60 000 de militari britanici si imperiali, care aparau Singapore. Cand in sfarsit japonezii au plecat, nationalistii au preluat Indiile de Est olandeze, iar in Indochina franceza, un grup de comunisti si nationalisti au proclamat independenta Vietnamului cu capitala la Hanoi. Olandezii au luptat pentru controlul fostei lor colonii pana in 1949, cand acesta a devenit independenta sub numele de Indonezia. Francezii au avut mai mult succes in Indochina; ei au recuperat Hanoi, dar s-au confruntat cu o rezistenta formidabila.
India
Evenimentele din India britanica au urmat un curs stabilit cu mult inainte de razboi. Indemnat de principala miscare politica nationala, Congresul National Indian, guvernul britanic a declarat in 1917 ca India ar trebui sa se indrepte spre autoguvernare, dar nu s-a facut referire la statutul de dominion. Asemenea ,,progrese'' lente insa nu-i satisfaceau pe nationalisti.
In urmatorii ani s-au inregistrat progrese importante - indienii au preluat guvernul local si o mare parte a serviciului civil - insa relatiile dintre conducatori si supusi erau tensionate. Cel mai grav incident a fost masacrul de la Amristar din 1919, cand gloantele trupelor britanice au facut aproape 400 de victime. Si indienii erau violenti, dar cele mai eficiente campanii sustinute de Congres si conduse de Mahatma Gandhi, avocatul devenit lider religios, aveau la baza principiul actiunii masive(nonviolenta). Principala tactica era nesupunerea fata de autoritati, insa fara opunere fizica; de exemplu, demonstrantii refuzau sa se deplaseze, dar nu luptau atunci cand erau imprastiati cu forta. Aceasta tactica era atat de eficienta, incat este folosita adesea de manifestanti in intreaga lume.
Tulburari interne
Situatia se complica datorita deselor suspiciuni dintre hindusi si musulmani, care s-au dedat la acte grave de violenta in anii 1920. Aceste doua comunitati au convietuit in multe zone ale Indiei britanice, insa hindusii erau peste tot in majoritate, cu exceptia nord-vestului si nord-estului; si in 1930 unii musulmani au cerut ca, dupa dobandirea independentei, aceste zone sa formeze un stat musulman separat. Acest antagonism a fost partial promovat de politica britanica si a fost intensificat de aranjamentele politice in cadrul carora hindusii si musulmanii erau intotdeauna reprezentati separat. Acesta a fost continuat in Guvernul din 1935 al Actului Indian, care acorda multe drepturi de autoguvernare indienilor. Congresul National Indian a refuzat orice concesie in fata Ligii Musulmane, principalul reprezentant al comunitatii islamice, prapastia dintre cele doua adancindu-se treptat.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial Marea Britanie era pregatita sa recunoasca independenta Indiei, cu conditia ca indienii sa coopereze cu englezii impotriva japonezilor, dar indienii isi doreau libertatea imediata. Congresul a lansat o miscare de eliberare a Indiei care a fost inabusita insa un lider mai radical, Subhas Chanda Bose, a organizat o Armata Nationala indiana care a luptat impotriva britanicilor.
Dupa razboi, Marii Britanii i-ar fi fost greu sa refuze independenta Indiei; insa alegerile generale din 1945 au rezolvat aceasta problema, deoarece noul guvern laburist britanic a promis retragerea. De fapt, britanicii preocupati de propria lor tara devastata de razboi , erau nerabdatori sa plece. In 1946, majoritatea musulmanilor au votat in favoarea ligii prin urmare violenta intercomunala a izbucnit, iar Congresul, confruntat cu doua alternative:razboi civil sau impartire teritoriala, a adoptat-o in sila pe a doua. Aceasta a avut consecinte violente, cu multe victime, iar aproape 2 milioane de oameni din randurile minoritatilor au emigrat pentru a fi alaturi de cei de aceeasi religi.
In noaptea dintre14 si 15 august 1947, India, si Pakistan au devenit independente. Ambele au ales sa ramana in cadrul Commonwealth-ului britanic, cum era numit acum vechiul imperiu, iar in Mare Britanie se vorbea despre viitorul rol ala cestuia ca asociatie intre natiuni libere si independente.
Asia de sud-est
Britanicii s-au retras si din Ceylon(Sri Lanka) si Birmania. Evenimentele din Malaya s-au complicat din cauza unei minoritati comuniste inarmate, care a condus o campanie terorista din adancul junglei intre 1948-1960. Ei au fost infranti la inceputul anilor 1950, iar independenta din 1957 a fost urmata de largirea Federatiei Malaeziei in 1963.
In Malaya, comunismul se identifica cu minoritatea chineza, dar in Vietnam gruparea comunista a ajuns sa reprezinte rezistenta nationala impotriva imperialismului. Incercarea francezilor de a redobandi controlul in Indo-China s-a sfarsit printr-in dezastru, in lupta de la Dien Bien Phu. Dupa retragerea francezilor, Vietnamul a fost impartit in nordul comunist si sudul pro-occidental. Sudul, atacat de gherilele comuniste ce primeau ajutor din nord, era sprijinit de SUA. Acesta era inceputul unei implicari care s-a dovedit a fi dezastruoasa pentru Vietnam si demoralizatoare pentru SUA.
Africa
Stapanirea coloniala parea sa dureze mult mai mult in Africa, unde economia era in general mai putin dezvoltata, iar conflictele dintre triburi adesea divizau populatia. Multe colonii nu aveau nici o origine geografica sau etnica coerenta, de vreme ce granitele lor niste simple linii drepte trasate de negociatori in numele puterilor europene rivale pe timpul ,,Luptei pentru Africa'' din anii 1880. Nationalismul avea o influenta puternica doar in randurile grupurilor relativ restranse de intelectuali negri si angajati civili.
Totusi, aceste doua grupuri au devenit treptat active in anii 1950, iar atitudinile autoritatilor si a populatiilor africane a inceput sa se schimbe. In Kenya, britanicii au distrus societatea secreta Mau Mau, care a desfasurat o campanie terorista impotriva colonistilor albi care ocupau pamanturile cele mai fertile; insa acest conflict nu era tipic. In 1957, campania politica militanta de tip occidental, condusa de Kwane Nkrumah, a determinat Marea Britanie sa recunoasca independenta Coastei de Azur, devenita cunoscuta sub numele de Ghana. Orice iluzie a Marii Britanii de a fi o putere mondiala a fost spulberata de criza Canalului de Suez din 1956, cand Marea Britanie si Franta s-au folosit de un razboi israeliano-egiptean pentru a reocupa Canalul de Suez, fiind apoi fortate sa se retraga umilitor sub presiunea SUA. Cuvintele ,,imperialism'' si ,,colonialism'' au ajuns sa desemneze abuzul unui sistem de dominatie invechit.
De asemenea, devenea clar ca decolonizarea nu afecta interesele economice ale Marii Britanii in Africa. Prin urmare, discursul din 1960 al primului ministru britanic Harold Macmillan in care acesta vorbea despre ,,vantul schimbarii'' care batea prin Africa, a anuntat intentia Marii Britanii de a se retrage de pe continentul african. Acest vant al schimbarii era prezent si in Jamaica, precum si in multe alte insule colonizate din Caraibe.
Franta face concesii
Pentru Franta, decolonizarea a fost un proces mai dureros. Ea a renuntat la protectoratele asupra Marocului si Tunisiei fara prea multe dificultati, in 1956, dar Algeria si alte colonii conduse direct, faceau practic parte din Franta. Si mai important era ca in Algeria existau peste un milion de oameni cu stramosi francezi - colonistii - care nu doreau sa se desparta de Franta, respingand totodata ideea de a deveni o minoritate intr-un stat dominat de arabii musulmani. Revolta nationalista araba ce a izbucnit in 1954 s-a transformat intr-o lupta salbatica care a fost atat revolta coloniala cat si razboi civil.
De Gaulle cedeaza
Multi lideri ai armatei franceze simpatizau cu colonistii, iar in 1958, cand imaginea politicienilor francezi a fost zguduita de razboi acestia au inscenat o revolta care l-a adus pe generalul Charles de Gaulle la putere in Franta. Insa, ei s-au inselat crezand ca fostul lider, patriotic inflacarat, din timpul razboiului, va continua sa lupte. Cu un realism neasteptat, de Gaulle a recunoscut in cele din urma independenta Algeriei si, odata cu ,,vantul schimbarii'' al Marii Britanii, a pus capat stapanirii coloniale a Frantei in intinsele teritorii din sudul Saharei.
Adaptandu-se la evenimentele in curs Belgia s-a retras si ea din Congo in 1960, fara o pregatire prealabila, fapt pentru care tara a intrat imediat intr-un razboi civil dur si de lunga durata.
O singura putere coloniala a refuzat sa cedeze: Portugalia, condusa de un regim de tip fascist, s-a unit cu coloniile ei africane (Guineea, Angola, Mozambic) impotriva fortei gherilelor. Abia dupa succesul revolutiei din 1974 din Portugalia, independenta coloniilor sale a fost rapid obtinuta.
Africa de Sud
Ca si in Algeria, existenta unor minoritati largi in Africa de Sud a complicat decolonizarea acesteia. In Rhodesia de Sud independenta a fost declarata de albii aflati la conducere, in pofida guvernului britanic. In ciuda asprelor embargouri comerciale internationale, Rhodesia a supravietuit pana cand economia sa zdruncinata a generat noi negocieri si transformarea Rhodesiei ,,albe'' in multirasiala Zimbabwe.
Africa de Sud nu a fost o colonie, dar societatea dominata de albi era o mostenire coloniala. De asemenea, ea avea propria sa colonie: aflat in trecut sub dominatie germana, sud-vestul Africii a fost incredintat Africii de Sud de catre Liga Natiunilor. Acesta a devenit independent abia in 1990 sub numele de Nambia, cand au avut loc schimbari majore in Africa de Sud.
Ultimele avanposturi
Impactul colonialismului - din punct de vedere politic, economic, lingvistic si cultural - a fost si este imens. Fostele imperii europene au disparut, insa cateva zone restranse pastreaza inca legatura cu o ,,tara mama'' indepartata. Si acestea sunt inca adesea disputate.
Revendicarile asupra insulelor Falkland, zona a Americii de Sud din punct de vedere geografic, dar locuita de oameni cu descendenta britanica, au dus la izbucnirea unui razboi teribil intre Marea Britanie si Argentina in 1982. Iar soarta unei alte colonii britanice, Hong Kong -revendicata de guvernul chinez in 1997 -a generat de asemenea controverse intense, demonstrand ca istoria dureroasa a decolonizarii nu s-a terminat definitiv.
